Maria Groza Kissné – o inimă pentru românii din Ungaria

În aceste zile de vară am avut ocazia să stau de vorbă cu una dintre cele mai active persoane în domeniul cultural dar şi religios, doamna Maria Groza. Am cunoscut-o în urmă cu mulţi ani de zile, când alături de soţul ei Ioan, a fost membru cofondator al Corului „Pro Musica” din Giula, iar în acea vreme era mereu prezentă în duminici şi sărbători la biserică, la Sfânta Liturghie. A fost mereu cu vorbă bună către fiecare şi cu inimă deschisă, ajutând acolo unde era nevoie şi făcându-se folositoare la momentul potrivit. Atunci, cu mulţi ani în urmă, o admiram alături de soţul ei pentru armonia din familia lor şi pentru felul frumos în care şi-au crescut cei trei copii, un băiat şi două fete. Însă, am admirat-o şi pentru faptul că, întotdeauna „i-a păsat” de ce se întâmplă în comunitatea românilor din Giula şi pentru că mereu era în legătură cu rudeniile sale din Apateu, de unde venise şi pe unde, de multe ori rătăcea cu gândul pe uliţele satului bihorean unde au trăit strămoşii ei.

La cei 79 de ani pe care i-a împlinit în septembrie, tanti Maria stă acum mai mult pe acasă şi este mereu tristă pentru că aşa cum se întâmplă când omul îmbătrâneşte, puţini cunoscuţi îi mai deschid poarta să o caute.

Mi-am anunţat vizita telefonic şi a fost foarte bucuroasă să mă primească. A stat puţin în cumpănă când i-am mărturisit pentru ce am venit dar uşor, uşor, discuţia s-a legat şi am povestit cale de trei ore despre foarte multe lucruri cunoscute şi petrecute în comunitatea românească din Giula. Ba chiar puteam sta mai mult de vorbă, mai ales după ce a sosit acasă fiica ei Maria, de la muncă. Cu siguranţă, ziua vizitei a fost una care i-a răscolit în suflet amintiri atât de dragi şi la care ţinea foarte mult.

Doamna Maria s-a născut în data de 8 septembrie 1939, în Apateu, o localitate mică din judeţul Hajdú-Bihar, locuită şi de români, fiind a doua dintre cele trei surori, Ilona (decedată) cea mai mare, Maria şi Florica, actualmente în Budapesta.

În anul 1946, după război, a urmat şcoala generală clasele I–IV la Apateu. Mai apoi, aşa după cum era moda pe vremea aceea, a călătorit la Giula, unde la Şcoala Generală „N. Bălcescu” a urmat clasele V–VIII împreună cu alţi colegi din Apateu. Peste săptămână cu toţii au locuit la cămin. După terminarea celor opt clase a intrat direct în câmpul muncii angajându-se la Erdő Gazdaság din Apateu unde şi-a câştigat existenţa de zi cu zi. Nu după mult timp, l-a cunoscut pe soţul ei, Kiss János, care lucra ca şofer în Seghedin, transport persoane.

– Când v-aţi căsătorit cu bace Ioan?

– În anul 1957 ne-am căsătorit şi am locuit o scurtă perioadă de timp la socrii mei. Pentru că soţul meu lucra la Seghedin o săptămână în program prelungit, avea o săptămână liber. Se întorcea acasă şi mă ajuta la muncă.

– Când s-au născut copiii?

– János, cel mai mare dintre ei, s-a născut în anul 1959, Marika în anul 1961 iar în anul 1965, Klárika. După ce au venit copiii, împreună cu soţul am hotărât să ne mutăm la Giula. Aceasta s-a întâmplat în anul 1957 când am hotărât să construim o casă nouă. Nu eram foarte bogaţi dar la construirea casei au sărit să ne ajute neamurile şi cunoscuţii din Apateu, care au făcut „clacă” aşa cum era obiceiul la noi, când oamenii se ajutau unii pe alţii la problemele importante în viaţă.

– Copiii unde au urmat şcoala?

– După ce am venit la Giula, copiii au făcut şcoala la Bichişciaba iar eu între timp m-am angajat bucătăreasă la hotel Erkel. Dar pentru aceasta a trebuit să urmez cursurile unei şcoli de specialitate tot la Bichişciaba, dimineaţa fiind la şcoală, iar după masa până seara târziu la muncă la hotel. Ritmul de muncă aici era foarte greu, nu aveam nicio zi liberă, se muncea şi sâmbăta şi duminica, aşa că pentru a putea sta cu copiii mi-am schimbat locul de muncă şi m-am transferat la procuratură tot ca bucătăreasă, de aici ieşind la pensie în anul 1994. Între timp, copiii au crescut, s-au căsătorit şi s-au aşezat la casele lor. Din păcate, în 9 mai 1994, soţul meu a murit, eu rămânând singură. Am avut însă norocul să locuiască împreună cu mine fata mea, Maria, împreună cu fetiţa ei, Dora, astfel timpul trecând mai uşor, iar amintirea soţului să nu mă apese atât de rău.

– Eraţi mereu prezenţi la toate întâlnirile şi manifestările românilor din Giula. De ce credeţi că este important ca românii să aibă conştiinţa apartenenţei la neam şi religie?

– Nouă ne-a plăcut să mergem la biserică şi să cântăm la cor. Ne-am întâlnit aici cu alţi români, ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit cu ei. Este bine să fim împreună pentru că suntem puţini. Acum merg la clubul pensionarilor unde avem posibilitatea să stăm de vorbă şi să povestim ce se întâmplă, ba mai mult facem excursii în Ungaria şi România, dar nu mai mult de o zi pentru că acum este tot mai greu să ne deplasăm.

I-am mulţumit interlocutoarei mele pentru răbdare şi amabilitate, promiţându-i că ne vom revedea nu peste mult timp și dorindu-i multă sănătate pentru următorii ani ai vieţii sale şi familiei sale iubite.

Petru Puşcaş